Dacă stai o oră în sala de așteptare a unui cabinet dentar, auzi mai multe despre sănătatea oamenilor decât în orice emisiune de televiziune. Nu din discuțiile cu asistenta, ci din cele șoptite între scaune. Cineva întreabă dacă doare, altcineva spune că a amânat doi ani, un bărbat își privește telefonul fără să-l vadă de fapt. Am notat ce se repetă, scenă cu scenă, fără nume și fără povești inventate, doar ce se întâmplă în mod obișnuit într-o zi de lucru. Imaginea care iese nu e a unui cabinet anume, ci a felului în care oamenii se raportează la dinții lor: cu teamă, cu rușine, cu nerăbdare sau cu o încredere care apare abia după al treilea control.
Prima oră: cei care vin cu o durere
La opt dimineața, în sala de așteptare e liniște deplină. Oamenii care au venit atât de devreme au, de obicei, același motiv: o durere care i-a ținut treji noaptea. Stau drept, cu mâna la obraz, nu răsfoiesc reviste și nu pun întrebări. Când asistenta strigă un nume, se ridică repede, ca și cum ar vrea să termine mai repede cu așteptarea.
În conversațiile scurte de la recepție se aude aproape mereu aceeași frază: «Am tot zis că trece». Durerea de dinte are un truc crud, trece o zi sau două, apoi revine mai puternic, iar oamenii confundă pauza cu vindecarea. Medicii spun, în general, că o durere care se liniștește singură nu înseamnă că problema a dispărut, ci doar că nervul s-a obișnuit sau s-a stins.
Se mai vede și un lucru mărunt: cei veniți cu urgență răspund la întrebări foarte bine. Știu exact unde, când și cum a început, pentru că au avut toată noaptea să repete povestea. Medicul nu are de scotocit în amintiri, iar consultația merge repede, ceea ce arată, de fapt, cât de mult ar economisi toată lumea dacă ar veni mai devreme, la prima neliniște, nu la ultima.
Ora zece: omul care întreabă despre implant
Spre mijlocul dimineții apar pacienții programați. Un bărbat între două vârste, cu o pungă de farmacie în mână, așteaptă și răsfoiește fără să citească un pliant. Când intră, îl auzi spunând la ușă ceea ce aproape toți spun: «Doar mă interesează, nu mă hotărăsc astăzi». Vine pentru un dinte lipsă din spate, pe care îl ține pe dinafară de ani de zile, pentru că nu se vede când zâmbește.
Întrebările lui sunt cele pe care le pun mulți: cât durează, doare, se prinde oricui, ce se întâmplă dacă nu îl fac. Sunt întrebări bune, iar răspunsurile depind de osul fiecăruia și de starea gingiilor, ceea ce nu se poate afla fără un consult și o radiografie. Dacă vrei să te informezi înainte de programare, o privire peste secțiunea despre implanturile dentare îți dă un limbaj comun cu medicul, ca să știi ce să întrebi și ce înseamnă termenii pe care o să-i auzi.
Se vede cât de important este ca pacientul să plece cu lucrurile limpezi. Cei care ies cu o schiță pe hârtie, cu etapele scrise și cu întrebări rămase pentru următoarea vizită, pleacă mai liniștiți decât cei care au primit un răspuns lung, pronunțat repede, din care au reținut doar un cuvânt: «os».
Un obicei bun, pe care îl văd tot mai des, este să vii cu telefonul încărcat de fotografii: dintele lipsă, o radiografie veche, lista medicamentelor luate. Pare banal, însă medicul primește dintr-odată o poveste întreagă, nu fragmente. Iar tu nu mai ai de ce să te temi că ai uitat ceva important tocmai când ai fost întrebat.
Prânzul: proteza, vorbele și rușinea
În jurul prânzului, sala se umple cu oameni mai în vârstă. Se cunosc între ei, se salută, își povestesc rețete și dureri de genunchi. Unii vin pentru o proteză care strânge, alții pentru o coroană desprinsă la un covrig. Ceea ce impresionează este nu durerea, ci rușinea: femeia care vorbește cu mâna la gură, bărbatul care râde fără să-și arate dinții.
O proteză nouă, obișnuită, cere timp. Primele zile, limba pare prea mare, vorbirea sună ciudat, iar mâncarea își schimbă gustul. Se aude adesea întrebarea: «E normal să mă simt așa?». De cele mai multe ori da, dar nu sunt eu cel care poate spune pentru fiecare caz, iar medicul ajustează de câte ori e nevoie. O proteză care rănește gingia nu se suportă, se corectează la control.
Mai e o observație care vine din bunul-simț. Oamenii care au venit la timp pentru schimbarea unei lucrări vechi vorbesc despre ea ca despre ceva firesc, ca despre un pantof de reparat. Cei care au așteptat până s-a rupt totul povestesc cu amărăciune cum au tot amânat. În cabinet nu se judecă nimeni, dar se vede că amânarea scumpește și durerea, și efortul.
După-amiaza: frica ținută în buzunar
Spre după-amiază apar cei care vin în ultima clipă, de la serviciu, cu geanta pe umăr. Aceștia sunt, de obicei, cei mai neliniștiți. Își verifică telefonul, își pocnesc degetele, schimbă locul de două ori. Frica de dentist nu e o slăbiciune, e o amintire: în spatele ei stă, de cele mai multe ori, o vizită din copilărie, un burghiu auzit prin ușă sau un medic fără răbdare.
Asistentele observă din primele secunde cine are nevoie de o vorbă bună. Unele oferă un pahar cu apă, altele explică înainte să înceapă fiecare pas: acum o să auzi un sunet, acum o să simți o presiune. Pare un gest minor, dar schimbă mult, pentru că teama se hrănește cu necunoscutul. Pacientul care știe ce urmează își relaxează umerii, iar tratamentul merge mai ușor pentru toți.
Dacă ești dintre cei care tremură în sala de așteptare, ai voie să spui asta la început. Poți cere pauze, poți conveni un semn cu mâna, poți întreba ce anume se va face. Un medic bun nu se supără. Dimpotrivă, aude mai bine ce simți și poate lucra cu mai multă grijă, iar a doua vizită va fi aproape sigur mai ușoară decât prima.
Părinții și aparatul: o conversație lungă
Spre seară sala se transformă. Intră familii, copii cu ghiozdane, adolescenți cu căști în urechi care nu vor să fie acolo. Pe un scaun, o mamă ține un dosar cu radiografii și întreabă, a treia oară, același lucru: cât durează. Nimeni nu poate promite o dată fixă, pentru că tratamentul ortodontic depinde de felul în care cresc dinții, de cât cooperează copilul și de cât de des se vine la control. Răspunsul cinstit sună mereu cam așa: depinde de caz.
Pentru părinții care vor să înțeleagă din timp ce îi așteaptă, există un material despre cât durează un tratament ortodontic și de ce diferă atât de mult de la un copil la altul. Ajută să te pregătești, pentru că nimic nu stresează mai tare decât să crezi că aparatul se scoate în șase luni și să afli la a doua vizită că sunt doi ani.
Adolescenții, în schimb, au altă îngrijorare: cum arată. Aparatul în primele zile este o jenă, iar chiar dacă nu o spun, se văd mereu: zâmbesc cu buzele strânse, vorbesc mai încet. După o lună nu le mai pasă. Se obișnuiesc, iar cei mai mulți ajung să lase aparatul să facă ce are de făcut, cu condiția să nu li se mai repete la fiecare masă să se spele pe dinți.
Controlul de rutină: pacienții care nu aveau nimic
Dintre toți, cei mai liniștiți sunt cei de la controlul de rutină. Vin cu o carte sau cu telefonul, nu se uită la ceas, vorbesc cu asistenta despre vreme. Nu au durere, nu au teamă, nu au nimic de explicat. Ies în douăzeci de minute, zâmbesc și își fac programarea pentru încă șase luni sau un an, după cum le-a spus medicul.
Ceea ce se vede de aici, din colțul sălii, este diferența dintre două feluri de a avea grijă de dinți. Unii merg la dentist ca la un pompier, când ard lucrurile. Alții merg ca la un mecanic bun, la timp, ca să nu ajungă să plătească o reparație mare. Primii sunt mult mai numeroși, iar asta nu e vina lor, ci a unui obicei care s-a transmis din generație în generație: dentistul era, cândva, locul unde mergeai când nu mai puteai suporta.
Se vede, totuși, o schimbare lentă. Tot mai mulți tineri își fac programarea de pe telefon, întreabă ce înseamnă un tratament înainte să îl primească și cer să li se explice pașii. Le face bine și lor, și medicilor, pentru că pacientul informat nu e un pacient pretențios, ci unul care colaborează. Iar colaborarea scurtează, de cele mai multe ori, și vizitele, și neliniștea.
Dacă ai citit până aici, poate te gândești la propriul tău ultim control. Dacă a trecut mai mult de un an, sună mâine și programează-te, fără motiv anume. Ia cu tine o listă scurtă de întrebări, notate pe telefon, și spune de la început dacă ți-e teamă. Data viitoare, când intri în sala de așteptare, vei fi unul dintre oamenii care răsfoiesc liniștiți o revistă, nu unul dintre cei care își țin mâna la obraz.
