[ad_1]
A fost odată… Moș Gerilă. Un soi de „clonă” a Bunului Moș Crăciun, care venea, așa numai pe placul cumplitului regim de dinainte de ʼ89, În Noptea de Anul Nou, sau… cel mai devreme pe 30 decembrie, data la care se instituise „Ziua Replublicii”- orice numai să se sară peste data de 25- sfânta zi a Crăciunului, pe care credea puterea de atunci că… reușise să o îngenuncheze. Ei bine… NU!
Chiar dacă oficial venea MOȘ GERILĂ, care teoretic nu trebuia să aibă de a face cu tradiția CRĂCIUNULUI, acasă, bunicii ne șopteau că, de fapt noi trebuie să-l așteptăm pe Moș Crăciun, dar, ca să primim binecuvântare și daruri (care daruri?- o amărâtă de portocală- arareori, câteva creioane sau carioci, o ciocolățică ce avea gust de… săpun și vreo păpușică de plastic sau cauciuc ori o mașinuță cumpărată prin relația nu știu-cui de la magazinul X, unde responsabilul era rudă cu Y…) să nu care-cumva să spunem colegilor, la grădiniță sau la școală că deja am împodobit bradul… „de Anul Nou” încă de pe 22-23, ca „să nu bată la ochi”…
Zăpăciți și neînțelegând pe atunci prea multe, întrebam pe bunica sau pe mama dacă nu cumva… vin doi Moși, dacă nu cumva, Moș Crăciun și Moș Gerilă sunt „frați”. Bunica spunea răspicat, dar în șoaptă: „NU. Nu sunt frați! Moș Crăciun vine de sus, de la „Doamne-Doamne”, ăstălalt… nu știu de unde vine, dar așa cum vine ăsta, așa o să se și ducă și ne-o rămâne Moș Crăciun!” Și ia, așa a fost!
Era grozav de rău, era gri, pe vremea-aceea și nici frânturile de colinde învățate de la bunica, pe-nnoptate, nu aveam voie să le cântăm nici măcar acasă pe la prieteni, în jurul bradului, să nu „se prindă” că vorbim de Iisus, de cele sfinte…
La școală, una de elită la acea vreme în Ploiești, am avut în clasele primare, o învățătoare de nota 1000. Ne aștepta, în ziua în care primeam vacanța de iarnă (căci în ziua/zilele de Crăcun eram încă la cursuri) cu clasa împodobită, cu portocale sau mandarine pe fiecare pupitru, cu creioane colorate, uneori cu fursecuri pregătite chiar de dumneaei și cu bomboane de pom, cu zâmbete și ornamente de pom meșterite „pe ascuns” chiar de dânsa. Ne aștepta, ne jucam în ziua aceea, ne îmbrățișa, ne spunea povești… și ne ruga să nu prea povestim de cum a fost la școală… Ne spunea că acele mici daruri nu sunt de la Moș Gerilă ci așa, ca „premiu” pentru notele foarte mari din catalog, pentru că eram cea mai bună clasă din școală… Abia mai târziu aveam a înțelege că nu suferea să vorbească despre MOȘ GERILĂ dar se ferea să spună despre MOȘ CRĂCIUN- mai avea numai câțiva ani până la pensie… Dar știa, cumva, să se pună CRĂCIUNUL în inimă, nu pe MOȘ GERILĂ și… nici nu ne întreba de ce, în ultima săptămână, într-o anumită zi, lipseam, câțiva, de la primele două ore „nemotivat” pentru că „fugeam” până la biserică, să ne împărtășim, dar NU puteam spune asta la școală, „plătind” cu absență în catalog…
MOȘ GERILĂ, MOȘ GERILĂ pe la noi… să nu mai vii!
De ce facem acest recurs la memorie? Pentru că e necesar. Pentru că sunt lucruri, amintiri ce trebuie știute. Ca să ne putem bucura, că să înțelegem și să ducem mai departe TRADIȚIA lui MOȘ CRĂCIUN. Pentru că… ne doare să vedem că acum avem parte de… TÂRG DE IARNĂ (ce sec sună! Apropos, „zilele magice” ale Sărbătorilor Nașterii Domnului țin de la Crăciun până la Bobotează!) în centrul Ploieștilor (și nu e pentru prima dată când se întâmplă asta!), de parcă ar trebui iar să apară… inventatul MOȘ GERILĂ.
Foto: www.infocs.ro, ziare.com
Articolul MOS GERILA, MOS GERILA, pe la noi… sa nu mai vii! apare prima dată în Primar in Prahova.
[ad_2]
