Am pornit odată pe un traseu de munte cu convingerea că facem o plimbare de trei ore și ne întoarcem la prânz. La prima pantă mai serioasă, cineva a spus că o ia înainte „să prindă ritmul”, iar celălalt a rămas în urmă, cu răsuflarea tăiată și cu un zâmbet forțat. Am ajuns sus la ore diferite, fiecare supărat pe cealaltă jumătate a excursiei, și am coborât tăcuți. De atunci, noi doi vorbim despre ritm înainte să vorbim despre cărări. Nu e o regulă de la un manual, ci o învățătură câștigată pe cărări pietroase și pe jos, la pas, fără grabă.
Ritmul nu e al cuiva, e al grupului
Orice plimbare în doi sau în grup are un ritm potrivit doar dacă îl poate ține și cel mai lent dintre noi, fără să se simtă un balast. Pare evident, însă pe teren se uită repede. Cineva se grăbește de entuziasm, altcineva de orgoliu, al treilea de teama că se întunecă. Până la urmă, toți obosim mai tare decât dacă am fi mers uniform.
Ne place să propunem o regulă simplă: la prima oră, cel mai lent conduce. Nu din politețe, ci pentru că el stabilește viteza la care se poate conversa în timpul mersului. Dacă nu mai putem vorbi, mergem prea repede. Dacă ne plictisim, putem accelera puțin. Iar dacă tăcem toți, probabil admirăm priveliștea sau ne-am cam supărat.
Observația aceasta schimbă mult drumeția. Ea transformă o cursă tăcută într-o poveste povestită pe parcurs, cu opriri la izvoare, cu fotografii făcute fără grabă și cu momente în care cineva observă o floare pe care ceilalți au trecut pe lângă ea fără să o vadă.
Traseul ales să ne ierte greșelile
Una dintre cele mai mari greșeli ale începătorilor este să aleagă un traseu pe care l-a văzut în poze frumoase și să-l transforme într-un obiectiv. Pozele nu arată diferența de nivel, nu arată pietrișul care alunecă, nu arată lipsa umbrei de pe ultimele două ore. Pentru noi, un traseu bun este unul care iartă: poți scurta, poți face cale întoarsă și poți opri fără să strici toată ziua.
Cine caută inspirație pentru astfel de ieșiri poate parcurge drumețiile la pas adunate într-un blog de turism scris în doi, unde oamenii povestesc trasee pe înțelesul celor care nu vor performanță, ci plăcerea de a merge. Merită citite, mai ales înainte de a pune o hartă pe masă și a bifa kilometri.
Obișnuim să ne uităm, înainte de plecare, la trei lucruri: cât durează drumul spre începutul traseului, dacă există variante de scurtare și unde putem găsi apă. Sunt întrebări banale, dar răspunsurile fac diferența dintre o zi frumoasă și una în care alergăm după apus.
Ce punem în rucsac și ce lăsăm acasă
Un rucsac prea plin e o lecție pe care o învățăm toți. La început duci tot: trei schimburi de haine, un set de șervețele, patru bare energizante, o lanternă mare. După ce îl porți la deal două ore, începi să calculezi ce poți arunca pe marginea drumului. Noi ținem minte o regulă simplă: orice lucru care nu a fost folosit la ultimele trei ieșiri, rămâne acasă.
Esențialele rămân, totuși, aceleași: apă suficientă, ceva de mâncat, o haină impermeabilă ușoară, încălțăminte care nu rănește, o trusă mică de prim ajutor, un telefon încărcat și, dacă se poate, o hartă pe hârtie. Nu sunt idei revoluționare, doar lucrurile pe care le regretăm când lipsesc.
Mai e un obiect care ni se pare subestimat: sacul de gunoi mic. Ce urcăm plin, coborâm gol, iar ce găsim pe drum și nu e al nostru, adunăm când se poate. Un traseu curat nu se menține de la sine, iar fiecare dintre noi lasă o urmă, bună sau rea.
Mai e și întrebarea cu cine mergi. Un prieten care se plânge zece kilometri la rând poate strica o zi întreagă, iar unul care tace prea mult te poate lăsa singur cu gândurile. Noi ne alegem tovarășii de drum cu aceeași grijă cu care ne alegem încălțămintea: să fie confortabili, să nu ne rănească și să ne țină de urât când se face greu.
Pauzele sunt o parte a drumului
Pauzele sunt adesea tratate ca timp pierdut. Pentru noi sunt jumătate din excursie. Un sandviș mâncat pe o buturugă cu vedere spre vale are un gust pe care nu-l regăsești la nicio masă. O ceașcă de ceai din termos, băută pe o stâncă încălzită de soare, face să uităm de oboseala din picioare.
Ne place să oprim din oră în oră, câteva minute, chiar dacă nu ne simțim obosiți. Așa evităm să ajungem la limită și să plătim apoi cu o coborâre dureroasă. Corpul răspunde mai bine la dozaj decât la efort susținut, iar asta se vede mai ales după treizeci-patruzeci de ani.
Printre alte lucruri, pauzele ne dau timp să ne uităm în jur. Ciuperci, urme de animale, păsări care trec, diferite feluri de lumină printre copaci. Dacă mergi mereu cu ochii în pământ, nu vezi peisajul, iar dacă mergi cu ochii doar la peisaj, te împiedici. Pauza rezolvă acest conflict pe înțelesul tuturor.
Același lucru se aplică mâncării. Un măr, câteva nuci, o bucată de brânză și pâine sunt mai bune decât orice baton ambalat, cel puțin după părerea noastră. Mâncăm puțin, des, și nu așteptăm să ne fie foame, fiindcă pe cărare foamea vine odată cu nervii.
Cum ne gândim la sezon și la vreme
Muntele și dealurile nu sunt aceleași în toate lunile, iar pregătirea trebuie să țină seama de asta. Primăvara are mocirlă și vreme schimbătoare, vara aduce arșiță și furtuni de după-amiază, toamna are zile scurte și frig dimineața. Iarna schimbă totul și cere echipament specific și experiență. Nu căutăm mereu vremea perfectă, dar ne uităm cu atenție la prognoză și o respectăm.
Întoarcerea la timp e o virtute pe care am învățat-o greu. Dacă plănuiești să fii înapoi la ora cinci, iar la ora trei ești încă departe de vârf, decizia corectă e să te întorci. Vârful rămâne acolo și mâine, tu poate nu prea. Nu e rușine în retragerea la momentul potrivit, ci înțelepciune.
Cunoaștem oameni experimentați care își lasă mereu cuiva de încredere un mesaj cu traseul și ora estimată a întoarcerii. E un gest mic, care poate face o diferență mare dacă ceva nu merge cum trebuie. Noi l-am adoptat și ne simțim mai liniștiți.
Povești mici din caietul nostru de drum
Ținem un caiet în care notăm, după fiecare ieșire, trei lucruri: ce a mers bine, ce nu și ce am vrea să schimbăm data viitoare. Sună poate prea ordonat, dar pe parcurs a devenit un obicei drag. Citim uneori, seara, paginile vechi și râdem de greșelile din primul an, de pantofii prea subțiri sau de termosul uitat pe masa din bucătărie.
- Pantofi de oraș pe un traseu cu pietre: o greșeală de care ne amintim și azi, cu fiecare pas, după o zi lungă.
- O sticlă de apă pentru doi pe o zi de vară: lecția a fost învățată repede, a doua oară am luat cantitatea dublă.
- O hartă descărcată, dar telefon descărcat la jumătate: de atunci avem o baterie externă și o hartă tipărită.
- O întoarcere amânată prea mult: am coborât cu frontala, într-o liniște care nu mai arăta a răgaz, ci a lecție.
- Prima zi în care ne-am oprit la timp: am simțit că am câștigat ceva, nu am pierdut.
Nu povestim aceste lucruri ca să părem experimentați, ci ca să arătăm că oricine poate începe de unde se află. Nimeni nu pornește perfect pregătit, iar greșelile mici, făcute în siguranță, învață mai bine decât orice sfat citit.
De ce ne întoarcem mereu
După fiecare ieșire apare același sentiment, greu de explicat: ne simțim mai ușori, deși suntem obosiți. Gândurile se așază, discuțiile par mai simple, problemele de la serviciu se micșorează. Poate pentru că mersul are un ritm care ne aduce acasă la noi înșine, poate pentru că aerul de afară e mai bun decât orice sfat.
Pentru cei care vor să citească povești de drum, trasee și idei de călătorie în România și în afara ei, DOI TURIȘTI păstrează un jurnal scris în doi, cu sport în aer liber și sfaturi practice. Nu îl menționăm ca pe o promisiune, ci ca pe un loc unde ne regăsim cu plăcere.
Poate cea mai bună dovadă că drumeția ne prinde este că, tocmai când credem că am văzut tot, ne trezim planificând următoarea ieșire. Nu avem un obiectiv mare, doar o listă care se tot lungește și o curiozitate care nu se stinge.
Weekendul viitor nu e nevoie de un munte mare. Alege un traseu scurt, pe care îl poți scurta și mai mult, ia apă, ceva de mâncat și o haină de ploaie. Mergeți atât de încet încât să puteți vorbi tot drumul și opriți-vă când simțiți nevoia. La întoarcere, notați pe un carnet trei rânduri. Peste câteva ieșiri, veți vedea cum se schimbă felul în care mergeți și, mai ales, felul în care vă ascultați.
